În „veacul mult prea grăbit”, poetul îşi „umpl(e) buzunarele cu mireasma satului bătrânesc”, se predă melancolic ritmului molcom al anotimpurilor cu veștejiri autumnale și reînvieri periodice, în versuri armonizate prozodic, după modele, și cu metafore verificate în timp, nu ezită să scrie „romanțe”, „balade” ori „fabule”, stă „la taifas cu Ziditorul”, încercând un dialog eliberat de constrângerile dogmatice cu o divinitate ce pare a-și fi abandonat Creația („lumea asta stricată de la-nceput”), deplânge într-un limbaj mai degajat-jurnalistic „bicisnica epocă a tranziției”. (Ion Pop)